Mostrando las entradas con la etiqueta Anouar Brahem. Mostrar todas las entradas
Mostrando las entradas con la etiqueta Anouar Brahem. Mostrar todas las entradas
4 may 2026
22 abr 2026
P. Celan & G. Celan Lestrange
CON CARTA Y RELOJ
Cera
para sellar lo no escrito,
que tu nombre
adivinó,
que cifra
tu nombre.
¿Ya vienes, oscilante luz?
Wachs,
Ungeschriebnes zu siegeln,
das deinen Namen
erriet,
das
deinen Namen
verschlüsselt.
¿Kommst du nun, schwimmendes Licht?
Paul CELAN
Traducc. Pablo Oyarzún
Gisele CELAN LESTRANGE
Anouar Brahem - Tudor Arghezi
ENTRE DOS NOCHES
Enterré la pala afilada en mi habitación.
Afuera el viento soplaba. Afuera la lluvia cayó.
Enterré la pala afilada en mi habitación.
Afuera el viento soplaba. Afuera la lluvia cayó.
Cavé hondo en la tierra de mi habitación.
Afuera estaba lloviendo. Afuera el viento sopló.
Saqué la tierra del foso por la ventana.
Era negra esa tierra y era azul su cortina.
Sobre la ventana la tierra se irguió.
Alta como cima del mundo y Jesús lloró.
Se rompió la pala cavando. Pero quien la había roto,
Con sus reliquias de piedra, había sido el Padre mismo.
Así que volví en el tiempo, por donde había bajado.
Y en mi habitación vacía volví a ser despreciado.
Quise entonces volver a la cima y subir a la cumbre.
En el cielo había una estrella. En el cielo ya era tarde.
Între două nopţi
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
iam voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
iam voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.
traducción
Roberto Amézquita
15 abr 2026
10 mar 2024
3 jul 2023
8 jun 2019
5 may 2019
Suscribirse a:
Entradas (Atom)